Doar un turn ratacit printre case

Expandmenu Shrunk


  • Category Archives Arta
  • Locul unde trecutul intalneste prezentul!

    Fiind un adept al lucrurilor din trecut, sau care sa imi ofere macar senzatia ca sunt in acele momente fantastice ale trecutului, mai am momente in care caut pe internet site-uri care sa imi ofere informatii cu privire la timpurile din trecut. Intampalrea a facut ca in urma cu nu foarte multa vreme, sa aflu de la un prieten din orasul meu despre un proiect interesant al sau constand intr-un magazin virtual. Ideea este ca acest prieten are si un bar in oras, un bar in care imi face o foarte mare palcere sa ajung de pe vremea cand eram in liceu, pentru linistea, muzica palcuta si atmosfera interesanta din el , atmosfera care duce cu gandul la vremurile de alta data. Revenind la magazinul sau virtual, l-am vizitat si am fost palcut surprins sa vad produsele pe care le distribuie acesta acolo, avand in vedere ca acestea sunt toate lucruri care te duc cu mintea la trecut. Numele site-ului este unul destul de insiprat pentru ce ofera in el, la fel ca si sloganul acestuia. Este vorba de ArtGarage.ro iar sloganul este exact cel din titlu, si anume LOCUL UNDE TRECUTUL INTALNESTE PREZENTUL!

    ArtGarage.ro - Postere, Obiecte Decorative, Cadouri de Colectie

    Este adevarat ca in acest magazin produsele foarte necesare pentru casa sau activitatile noastre de zi cu zi, sunt destul de limitate, in ArtGarage.ro avand ocazia sa achizitionam produse care sa ne “decoreze” activitatile sau locurile in care ne desfasuram activitatile zilnice (mancat, fumat, baut, mers in camera de zi, in camera de culcare, in bucatarie sau baie, etc) cu accesorii care sa ne faca sa ne “fuga” mintea la trecutul spectaculos frantuzeasc, englezeasc si american.

    Asadar, pentru toti cei pasionati de produse care sa duca cu mintea la trecut, recomand vizitarea site-ului ArtGarage.ro pentru ca este aproape sigur ca veti gasi acolo lucruri care sa va incante ziua, iar acest lucru este valabil si pentru cei care nu sunt adeptii trectului. In mod cert si cei care prefera curentul “futurist” sau “modern”, se vor indragosti de trecut in locul care face posibila intalnirea trecului cu prezentul: ArtGarage.ro ;)


  • Alexandra Uşurelu – MINUNEA muzicii autohtone

    VUNK LA INALTIME , concertul din Otopeni care a avut loc pe data de 8 decembrie 2011, a fost un eveniment cu totul special de care inca imi amintesc,  la ceva vreme dupa el, cu foarte mare palcere. Este adevarat ca realizarea respectivului show nu a fost doar un simplu concert, a fost cu totul aparte si deosebit fata de organizarile precedente, acest lucru datorandu-se faptului ca atunci s-a filmat pentru prima oara inRomaniaun DVD in cadrul unui concert. Avand in vedere ca a fost un foarte mare show, VUNK a avut alaturi de ei pe scena nume …… si voci mari ale muzicii autohtone.

    Atunci am auzit prima oara de Alexandra Usurelu, una dintre persoanele care au cantat cu ei pe scena. Trebuie sa recunosc ca de cand am auzit-o cantand alaturi de Cornel, mi-a atras atentia vocea ei de-a dreptul deosebita. Ulterior am reusit sa intru in legatura cu ea prin intermediul retelei sociale Facebook, loc in care am si schimbat cateva comentarii si chiar mesaej private. Tot prin intermediul retelei sociale am ajuns sa ascult cateva dintre melodiile ei, melodii care m-au determinat sa imi doresc sa ajung la un concert al ei. Am reusit sa aflu ca AlecsU (cum imi place mie sa ii spun Alexandrei Usurelu) are concerte in pub-uri din Bucuresti in fiecare joi …. sau aproape in fiecare joi, cu intrare gratuita. Afland acestea am reusit ca prin luna februarie  sa ajung la un concert al sau, premeditat cu o prietena ,tot din spatiul virtual ,Alina, care intamplator, chiar se cunostea destul de bine cu Alexandra. La respectivul concert am avut ocazia sa o cunosc si “pe viu” pe AlecsU, iar de la prima noastra intalnire a reusit sa ma farmece ,sa ma  cucereasca chiar, prin modul ei foarte sociabil si prietenos de a fi. Tin minte ca a venit sa o salute pe Alina si pe restul lumii care era cu ea. Cand s-a intors spre mine sa ma salute, s-a oprit putin , m-a studiat mai atent, si m-a intrebat cu destul de multa siguranta in glas “tu esti Catalin de pe Facebook, nu?”. In respectivul moment Alina i-a zis ca eu sunt baiatul cu cd-ul MC Lover’s despre care am pomenit in articolul “CORNEL ILIE, OM INAINTE DE VEDETA”. Cand a auzit acest lucru chiar a parut foarte impresionata, lasand impresia ca acel cd si povestea sa  chiar i-au placut si ca au impresionat-o. Dupa acest prim contact cu ea, Alexandra nu a incetat sa ma incante.

    Concertul a fost de-a dreptul deosebit, atunci fiind prima data cand am ascultat-o intreaga seara pe AlecsU. Chiar am fost placut surprins ca mi-au placut toate melodiile cantate de ea, si recunosc ca am fost putin dezamagit cand am aflat ca nu a lansat inca niciun album. Cu toate acestea, intr-o discutie avuta ulterior , mi-a promis ca o sa imi trimita melodiile ei pe e-mail, iar eu am “fortat” putin nota “amenintand-o” cu faptul ca la primul cd cu muzica ei, o sa vreau autograf si dedicatie speciala pentru mine. Nu mi s-a intamplat de multe ori ca inca de la o prima auditie sa  apreciez in asa fel vreun interpret sau piesele sale.

    Pe langa glasul Alexandrei foarte placut si muzica extraordinara pe  care  o interpreteaza, tot in acea seara m-a mai surprins cu o idee  foarte originala, cel putinpentru mine: in respectiva seara Alexandra Usurelu a vorbit si despre o alta pasiune a ei, pe langa muzica, pasiune pe care a ajuns sa o foloseasca pentru admiratorii si fanii ei si anume, placerea si inclinatia ei de a face arte plastice ca si hobby. Astfel a lansat pe Facebook pagina MAMOUR ; detalii mai multe si informatii despre aceasta pasiune, oferind pe respectiva pagina, informatii pe care le postez si eu cu copy- paste: “Lucruri nascocite din cutia cu ganduri frumoase” ”Mamour vine din dorinta de a coase, a lipi si a picta un zambet printr-un petic, o bucata de ata, un nasture, o margica, o funda, un material colorat… :)
    Creatiile Mamour nu au pret.
    Ele vor fi oferite cadou la concertele mele.” Alexandra Usurelu”

    De-a dreptul deosebit si frumos a fost faptul ca in acea seara a facut primul pas printr-un gest ce are sa devina traditie in conertele sale. Ea a oferit cadou unei persoane din sala o bratara facuta de ea. Gestul a fost si mai placut datorita faptului ca persoana selectata sa primeasca bratara MAMOUR a fost chiar Alina, explicatia Alexandrei pentru alegerea ei fiind aceea ca stie cat de greu i-a fost Alinei sa ajunga in Bucuresti in pentru concertul ei, datorita ,in primul rand , dificultatilor de trafic din respectiva perioada.

    Spun ca s-a format un fel de traditie a acestui gest de facut cadouri din “opera personala” a artistei deoarece la urmatorul ei concert la care am ajuns, pentru ca m-a facut sa imi doresc sa o mai vad si in altele, a fost ca la un moment dat a facut acelasi lucru cu o alta fana a ei din sala. Acesteia i-a oferit un tablou pictat de ea, cu mentiunea care era scrisa si pe pictura: “IUBESTE FLOAREA DIN TINE”.

    Un alt gest facut de Alexandra care mi-a dovedit aprecierea ei fata de fani si prieteni, a fost acela ca a tinut minte ca intr-una dintre discutiile noastre de pe Facebook, i-am spus ca vreau sa fac o poza cu ea la primul concert in care o sa aiba putin timp pentru asa ceva, iar cand ne-am intalnit si cunoscut live pe 23 Februarie, ea a venit la noi la masa si la un moment dat m-a luat sa facem poza. Mie chiar atunci imi picasera bateriile la aparatul foto, dar mi-a zis ca nu e o problema, si a rugat pe cineva din sala cu aparat sa ne faca poza, promitandu-mi ca mi-o va trimite cum o va primi si ea. Intr-adevar, zilele ce au urmat am primit poza de la ea, poza in care i-am zis si ei ca nu imi palce cum am iesit. :)

    Photobucket

    In incheiere, ca sa intelegeti ce a inspirat titlul acestui articol, o sa va prezint o reusita melodie a trupei mele preferat VUNK, melodie pe care a cantat-o AlecsU in mai multe randuri. Iata si inregistrarea pe care am facut-o la concertul din din The Bankers in seara de 22 Martie 2012


    Credeam ca aceasta melodie o sa imi palca doar in varianta originala, cantata de Cornel alaturi de Trupa Vunk. Se pare ca am crezut gresit, pentru ca si varianta cantata de Alexandra mi-a placut foarte mult. Acesta este poate inca un motiv pentru care chiar o vad o potentiala MINUNE a muzicii romanesti! :)


  • Craciun in versuri

    De Craciunul minunat

    Mi-am dorit sa fiu barbat

    Sa ma port cu demnitate

    Si sa nu plang dupa toate,

    Dar nu prea am reusit

    Mai copil am devenit

    Azi in ziua de Craciun

    Si am plans ca un nebun,

    Dupa cei ce nu au vrut

    Sa-mi ofere al lor salut!

    Dar acum privin altfel,

    Ca sunt mai copil de fel,

    Lume pare mai frumoasa

    In inocenta copilaroasa

    Iar copilul ce-s acum

    A venit cu ceva bun,

    C-a zis totu-n poezie

    Versuri cum imi plac doar mie!

    Poate totusi or sa placa

    Si lumea o sa cam vada

    Ca ce-am scris e o dovada

    Ca traiesc o mica drama!

    ______________________________________________

    Ceea ce urmeaza este poezia pe care am scris-o pe Facebook acum 25 de minute, iar ea a fost urmata de melodia care mi-a venit in minte in timpul in care versurile veneau destul de cursiv in mintea mea!

    DORINTA DE CRACIUN!

    Anul asta de Craciun

    Imi doresc sa fiu mai bun,

    Si putin mai iertator

    Pentru ca imi este dor,

    De o viata mai frumoasa,

    Buna si afectuasa!

    Si chiar daca n-a venit

    Cine eu mult am iubit;

    Sper ca voua sa va vina

    Sa v-aduca in pumni lumina

    Fericire si noroc

    Si sa fiti pe primul loc,

    Pentru toti de langa voi,

    Si sa fiti doi cate doi !!! :)

    :)

    Aceasta exprimare in versuri mi-a aparut fara niciun motiv de dimineata, cand am trimis cuiva un mesaj de Craciun cu o urare in versuri ce mi-a aparut tot pe moment, asa ca am continuat cata vreme am fost in oras la cafea, cu o mica poezie cu niste versuri postate si ele direct pe Facebook, dar de pe telefon, deoarece la masa mi-a fost lene sa imi mai desfac laptopul. Deci, prima poezie a zilei (scrisa cu aproximativ o ora in urma, din cate spune Facebook-ul :) ) a fost:

    VISE

    De Craciunul ce-a venit

    Mi-am dorit sa fiu iubit

    De-o fata dulce, frumoasa

    Isteata si omenoasa,

    Dar Mosul m-a ocolit

    Si el nu a mai venit.

    Si-acum a ramas sa sper

    Ca de ziua mea tot el,

    Mosul poate imi va da

    Fata la care si el visa

    ………

    Daca nu s-a maritat

    Si la altul a plecat :)

    CRACIUN FERICIT VA DORESC LA TOTI SI TOATE !!! :)


  • De SF. MARIA …

    La multi ani, Maria, Mary, Marioara, Mariana, Mariuca, Maricica, Marinela, Marian, Marin, Marinica care vizitati acest blog, dar si pentru apropiatii sau aporpiatele celor care intra aici si poarta numele Sfintei MARII !!! Pe langa tot binele si frumosul din lume, va ofer si un mic cadou virtual care sa va atinga si mangaie sufletul :)

    Si ar mai fi foarte multe melodii care va poarta numele si pe care vi le-as putea oferi, dar ma voi opri aici lasandu-i pe altii sa vi le ofere pe cele care au ramas. :)

     

    LA MULTI ANI SI SA TRAITI CU NUMELE DRAGII MEI SI DRAGELE MELE  !!! :)


  • Disponibilizarea, lichidarea … si ARTISTA

    Odata cu disponibilizarea mea de la MECTS, mi s-a mai confirmat inca un proverb vechi ce spune ca “tot raul e spre bine”, dar si ca …… “un sut in fund este un pas inainte”. ;) Mai exact, pentru cine nu a aflat inca, am fost disponibilizat de la Ministeul Educatie, Cercetarii, Tineretului si Sportului, motiv pentur care multa lume si-a exprimat parerea de rau, dar prietenul meu cel mai bun mi-a marturisit sincer ca ii pare rau pentru situatia “jenanta” in care m-a adus acest lucru, dar in acelasi timp ca se bucura foarte mult pentru mine pentru ca asa in sfarsit a aparut motivarea, cam silita, ce e drept, de a demara proiectele ce le am in minte de foarte multa vreme, dar “locul calduţ” de la Minister ma oprea sa le demarez, dar si contrinuia foarte mult la plafonarea mea. In fine, una peste alta este ca acum, putin fortat de imprejurari, sunt nevoit sa imi demarez proiectul pe care toata lumea care a auzit de el m-a impins sa ii dau drumu cat mai repede. Oricum, o sa puteti citi curand de acest proiect, iar in scurt timp deja o sa vi-l prezint cat mai in detaliu, dar ca fiind deja in stadiul de PROIECT DEMARAT. ;)

    Ca sa revin la povestea disponibilizarii, nu pot spune decat ca intr-o zi am fost chemat la seful meu (care mi-a fost coleg ce s-a transformat in prieten) si mi-a inmanat cu parere de rau o hartie ce reprezenta ordinul prin care am fost disponibilizat, dar “NU DIN VINA ANGAJATULUI”. :D Ca orice parasire a locului de munca, mai ales in sistemul de stat, plecarea pentru o fi completa se face si o hratie de lichidare, hartie prin care trebuie sa umblii pe la “1000” de birouri si sefi cu care nu ai avut de-a face, dar care sa iti semneze ca esti in regla cu departamentul ce-l reprezinta si ca nu ai ramas cu datorii la ei. :) Am reusit destul de greu sa obtin respectivele semnaturi, dar ultima mi-a ramas de obtinut de la o persoana (doamna sau domnisoara) care nu prea putea fi de gasit. Am aflat abia ulterior ca datorita pozitiei ocupate, era mai tot timpul plecata din institutie in interes de serviciu, lucru care dupa cum am zis, a facut sa ramana ultima persoana ce mi-a oferit …. “autograful” pe fisa de lichidare. :)

    Avand in vedere un mic “defect” al meu ce s-a format in timp, atunci cand trebuie sa cunosc o persoana de care nu stiu foarte multe lucruri, folosesc “recomandarile” obtinute cu ajutorul Google, informatii ce sunt de multe ori foarte utile. Asa am ajuns si in cazul domnisoarei A. sa gasesc la o prima cautare a numelui ei pe Google un text care recunosc ca m-a fascinat complet. In general sunt prea putine textele care ma atrag, dar textul ei a fost un fel de “dragoste la prima vedere”. :) Mai exact este vorba despre o compunere pe care am inteles ca a facut-o chiar la solicitarea unui profesor. Dupa ce am citit-o, am ajuns sa inteleg de ce i-a cerut sa o scrie chiar ea. As putea spune ca motivul domnului profesor a fost acelasi cu acela pe care l-am avut si eu atunci cand i-am sugera sa isi faca un blog in care sa scrie atunci cand are timp, deoarece este pacat sa se piarda textele ce pot fi compuse de ea. Nu am spus si “atunci CAND ARE CEVA DE SPUS” deoarece mi-a lasat impresia ca ar avea de spus foarte multe lucuri cu privire la tot ceea ce o inconjoara, deci ar putea realiza niste texte ce ar avea sansa de a ajunge de o mica mare valoare, avand in vedere genul ei de a scrie :)

    Inainte de a va prezenta compunerea domnisoarei A., trebuie sa mentionez ca atunci cand am ajuns la biroul ei si am vazut-o,am fost palcut surprins sa vad ca era exact de domnisoara care mi-a atras atentia de fiecare data atunci cand ne intersectam la masa de pranz.  Poate ca a fost o simpla coincidenta toata aceasta poveste, dar sustinand acest lucru imi amintesc IAR de citatul lui Einstein, si anume “coincidenta este felul Lui Dumnezeu de a ramane anonim“. :)

    Deci, compunerea care m-a fascinat si am zis ca o sa v-o prezint si voua, poate fi citita mai jos si sper sa va placa si voua!

    Povestea mea…aici
    ”Povestea mea…aici”  este un elogiu adus
    anilor petrecuți în Colegiul Tehnic Mătăsari alături de oamenii
    care m-au învățat să fii om.
    Îmi vin în minte numele profesorilor mei, numele colegilor mei,
    așezarea în bănci, mirosul de motorină din sălile de clasă, serbările
    școlare, totul.  Și trecutul mi se transformă brusc în prezent… aș putea
    transforma cei 12 ani petrecuți acolo într-o poveste pe care bunicii  le-o
    spun nepoților înainte de culcare.
    Pun formula de basm…
    A fost odată ca niciodată o poveste frumoasă care acum, pragmatică
    fiind, mi-aș dori să nu se fi terminat! Am să vă împărtășesc cele mai
    frumoase amintiri ale mele legate de cele mai dragi locuri, de cei mai dragi
    oameni mie … povestea mea!
    Începutul vieții mele se leagă de acele meleaguri sărace, miniere, de
    un  ținut rătăcit undeva în Gorj, Mătăsari. Vi se va părea ciudat, dar îmi
    amintesc culorile și mirosurile anotimpurilor de acasă, sărbătorile de iarnă,
    colindele cântate vecinilor, focul din sobă care ardea necontenit; îmi
    amintesc liniștea provocată de lăsarea serii, chipul mamei când am făcut
    primul desen… era un excavator… Primul pas spre cunoaștere a fost prima zi de  școală. Parcă ieri s-a
    întâmplat să îmi pună mama uniforma de școlar pe mine, să mă ia de mână
    și să-mi prezinte pe cel care avea să îmi fie învățător – domnul Filip – care
    m-a privit blând  și m-a așezat în bancă. Bastonașe, mai apoi litere, cifre,
    primul cuvânt,  prima propoziție… rememorez etapele acum și nu îmi vine
    să cred că s-a terminat. Îmi amintesc prima notă mică  – luată în clasa a
    patra la matematică (nota 4)…îmi amintesc chiar și subiectele din lucrarea
    de control (ce este o dreaptă? ce este un segment de dreaptă?…), prima zi
    de gimnaziu, doamna dirigintă (doamna Grivei), orele de dirigenție,  zidurile
    școlii, curtea școlii, prima Sărbătoare a Fiilor Jilțului…îmi aduc aminte tot și
    toate și îmi sunt atât de prezente în minte încât aș putea retrăi anii aceia.
    Mai apoi, am ajuns să susțin examenul de trecere în clasa a IX-a,
    capacitatea…of cât de greu a fost…a fost probă la matematică…dar am
    trecut  și am aflat rezultatul de la domnul director, profesor de limba  și
    literatura română, Dumitru Dădălău, omul pe după mulți ani am început să-l
    apreciez ca fiind mentorul, startul meu în viață. A ieșit pe scările Colegiului
    și a citit rezultatele… vroiam să fiu singură când le aflu, dar pe furiș, a venit
    cu mine unchiul meu, stătea undeva în spate, ascuns, iar eu, timidă  și cu
    lacrimile șiroindu-mi pe obraji, într-o parte a scărilor pe unde și acum intră
    profesorii. Nu am cum să uit, mă  ținea de mână doamna profesoară
    Carmen Pădureț … cât de rușine mi-a fost când domnul director a început
    să îmi rostească numele…credeam că am picat…dar nu, luasem,  și
    luasem note bune. Dar mi-a venit în minte mama…o da, mama, cea care
    și-a pierdut luni în șir să îmi explice lucruri elementare la matematică, care
    a învățat cot la cot cu mine română, biologie, fizică, dându-mi impresia că
    ea nu știe, doar pentru a mă face să îi explic, cea mai bună prietenă a mea, omul în fața căruia mă plec  și rămân așa o viață; ea ar fi vrut rezultate
    maxime, dar nu am dezamăgit-o, să știți, a fost mândră.
    Am decis să rămân să îmi continuu studiile acolo, în Mătăsari. Tot
    atunci am plecat  și în prima tabără de reviste  școlare… mare bucurie în
    sufletul meu, tabără ce mi-a fost începutul unei alte etape ale vieții… dar
    asta este o altă poveste pe care, poate, vă voi spune-o altă dată.
    Prima zi de liceu a însemnat prima prietenă! Era o zi însorită de
    toamnă. Emoțiile m-au năpădit, ca  și acum când vă scriu. Era o mare de
    oameni în curtea școlii: părinți, copii, profesori, o scenă pe care trebuiau să
    apară cei care mai târziu urmau să ne fie dascăli. Eram singură. Am aflat
    clasele…eram în clasa a IX-a A, clasă de filologie, prima opțiune pe
    cererea de repartiție  școlară…A apărut doamna dirigintă…o femeie
    roșcată, cu un aer intelectual, zâmbitoare  și caldă, A. U. Se
    strânseseră în jurul ei o mulțime de fete, unele simple, altele cochete…
    colegele mele, cele cu care urma să îmi împart patru ani din viață. Oameni
    pe care nu îi mai întâlnisem niciodată, începutul meu, ultima etapă sub
    ochii grijulii ai mamei mele.
    Am ajuns în sală de clasă și m-am așezat în ultima bancă. Am făcut
    cunoștință cu colegele și de atunci a început totul. Patru ani din viața mea
    …cei mai frumoși ani!
    Liceul a reprezentat o provocare pentru mine, o limită ce trebuia
    depășită, o luptă continuă cu toți cei din jurul meu…încercarea de a le
    demonstra că pot mai mult decât cred ei.
    Îmi amintesc toate încercările la care am fost supusă. Corul
    școlii…doamna profesoară Zizi Ceaușescu și serbările, dansurile populare,
    activitățile culturale, lansările de carte, toate au contribuit la formarea mea.Când am început să scriu pentru revista Colegiului, Murmurul Jilțului,
    am pus prima cărămidă carierei mele profesionale, chiar dacă atunci părea
    un joc. Scriam tot felul de articole, impresii despre evenimentele ce se
    petreceau în școala în care eu îmi construiam, încet – încet, o personalitate,
    un mod de viață. Acolo am descoperit ce îmi doresc cu adevărat să fac, ce
    pot să fac și ce nu! A fost prima dată când am realizat că trebuie să știu să
    fac ceva, ceva anume, ceva în care să excelez. A fost o căutare continuă,
    o căutare a mea în descoperirea a ceea ce sunt eu. Adolescența a fost
    perioada care m-a făcut să realizez că de fapt eu sunt o ființă unică și că
    trebuie să mă definesc, considerând că noi oamenii, suntem sisteme finite
    de sentimente, de trăiri, de acțiuni, căci totul se rezumă la câțiva ani … 50,
    60 sau poate mai mult.
    Am început să scriu cât am putut de mult, despre tot ce întâlneam …
    și toate articolele ajungeau într-un singur loc: pe biroul domnului director
    Dumitru Dădălău spre a fi corectate. Nu o să pot uita momentul în care m-a
    chemat la dânsul  și mi-a înapoiat ciorna…era roșie. Nici o lucrare de
    control nu fusese niciodată cu atâtea însemne pe ea. Sus în dreapta paginii
    scria ”Autorul  e bun de spânzurat, iar articolul de aruncat la toaletă și de
    tras apa …” M-am simțit atât de jignită, și eram totodată și revoltată de cele
    ce văzusem. Am început să îl rescriu…a ajuns în același loc având aceeași
    soarta. Și uite așa de vreo trei patru ori. Soarta asta o aveau toate articolele
    scrise de mine. Nu am înțeles foarte mult timp de ce, și ajunsesem să cred
    că domnul pentru profesor eu reprezentam o problemă. De fiecare dată
    când mă întâlnea mă mustra iar asta m-a făcut, inconștient, să îmi doresc
    să fiu mai bună. Îmi doream un singur moment, doar atât, o întâlnire cu
    domnul profesor în care să nu mă certe, să nu aibă nimic să îmi reproșeze. Mi-aș fi dorit să mă laude, sau să spună ceva care să mă încurajeze, să
    văd că am făcut ceva bun, ceva care nu necesita corecturi, sau apostrofări.
    Nu s-a întâmplat niciodată  și în anii de liceu acest lucru m-a frământat
    îndelung.
    Îmi amintesc întâlnirile cu dânsul pe holurile Colegiului… trebuia să ai
    uniformă, număr matricol pe mână, unghiile tăiate scurt, de ojă sau de
    farduri nici nu încăpea discuție..într-un cuvânt trebuia să fii elev. Dar cum
    să fiu elev așa, când în celelalte școli colegii noștri mergeau îmbrăcați cum
    vroiau? Mi se părea strigător la cer ce mi se cerea și îmi spuneam că a fost
    o prostie din partea mea să îmi doresc să rămân la Colegiul din Mătăsari.
    Acum realizez că toate acele măsuri erau în sprijinul nostru, și dacă ar fi să
    mai fiu la școală, nu aș ezita să port uniforma. Acum aș purta-o cu mândrie,
    aș pune  și numărul matricol  și as merge pe stradă în drum spre casă cu
    acel sacou.  Și  știți de ce? Pentru că atunci mi se părea revoltător să mă
    vadă lumea îmbrăcată așa, mi se părea că e rușinos, însă abia acum
    înțeleg importanța decenței în  școli, importanța uniformei, a respectului
    față de profesor. Privesc astăzi în jurul meu și văd adolescenți care nu știu
    ce este aceea adolescență, care trăiesc în batjocură, care au libertate
    deplină, care consideră că au doar drepturi și atât. Mi se pare revoltător ca
    un elev să ridice mâna la un profesor, să îl înjosească, să îi vorbească urât.
    Și acum realizez că diferențele dintre noi, cei care am avut parte de un
    astfel de regim în  școală,  și voi, care aveți voie să faceți orice, este
    colosală.
    Nu îmi veți da dreptate dragi elevi, însă veți realiza în momentul în
    care veți ajunge să fiți luați ca ființe independente, și să trebuiască să vă
    integrați într-un grup, care din păcate va avea concepția  și educația noastră, a celor care au trăit într-un astfel de regim, tot în democrație ca și
    voi, dar o democrație pe care noi o înțelegeam ca având drepturi  și
    obligații, nu doar drepturi. Veți înțelege când veți fi catalogați drept nimic, și
    nu pentru că nu sunteți inteligenți, ci pentru că nu  știți să respectați
    regulile, pentru că nu aveți disciplina dată de un mod de viață ordonat  și
    decent.
    Nu am o vârstă înaintată, însă am un sistem de valori  și o educație
    care m-au ajutat să ajung aici.
    Recunoștința și respectul meu se îndreaptă către toți aceia care miau fost dascăli. Ceea ce simt gândindu-mă la anii petrecuți în Colegiu, la
    mentorii mei nu pot descrie prin cuvinte, pot însă să mulțumesc pentru
    faptul că au existat în viața mea și m-au ajutat să ajung aici.
    Nu am avut ocazia să mulțumesc niciodată celui care mi-a călăuzit
    pași pe drumul vieții profesionale, domnului Dumitru Dădălău. O spun, fără
    nici un interes ascuns, că dacă nu ar fi fost domnia sa, ambiția mea de a
    ajunge aici nu ar fi fost atât de mare. Am vrut, și o spun pentru prima oară,
    să îi dovedesc că pot, că pot să fiu mai bună decât credeam că dânsul
    consideră că sunt.
    Îi mulțumesc  și  o asigur de tot respectul  și tot devotamentul meu,
    doamnei profesoare de limba și literatura română, Luminița Dădălău pentru
    că m-a învățat să simt limba română. Oricând m-aș întoarce pe veranda
    casei stimatei doamne profesoare și aș asculta caracterizările personajelor
    din literatura română.
    Le mulțumesc tuturor dascălilor mei pentru ceea ce m-au învățat, iar
    doamnei diriginte, Alina Udriștioiu, îi mulțumesc că m-a învățat să fiu
    autodidact.Nu am să închei fără a mulțumi, chiar dacă acum poate este prea
    târziu, domnului profesor Ion Dădălău, care mi-a arătat ce înseamnă
    respectul și intelectualitatea.
    Cu drag aș da timpul înapoi, cu mintea de acum, să mai fiu elevă
    măcar pentru o zi.
    Alexandra Boulean,

    Povestea mea…aici”Povestea mea…aici”  este un elogiu adus anilor petrecuți în Colegiul Tehnic Mătăsari alături de oamenii care m-au învățat să fii om.Îmi vin în minte numele profesorilor mei, numele colegilor mei, așezarea în bănci, mirosul de motorină din sălile de clasă, serbările școlare, totul.  Și trecutul mi se transformă brusc în prezent… aș putea transforma cei 12 ani petrecuți acolo într-o poveste pe care bunicii  le-o spun nepoților înainte de culcare. Pun formula de basm…A fost odată ca niciodată o poveste frumoasă care acum, pragmatică fiind, mi-aș dori să nu se fi terminat! Am să vă împărtășesc cele mai frumoase amintiri ale mele legate de cele mai dragi locuri, de cei mai dragi oameni mie … povestea mea! Începutul vieții mele se leagă de acele meleaguri sărace, miniere, de un  ținut rătăcit undeva în Gorj, Mătăsari. Vi se va părea ciudat, dar îmi amintesc culorile și mirosurile anotimpurilor de acasă, sărbătorile de iarnă, colindele cântate vecinilor, focul din sobă care ardea necontenit; îmi amintesc liniștea provocată de lăsarea serii, chipul mamei când am făcut primul desen… era un excavator… Primul pas spre cunoaștere a fost prima zi de  școală. Parcă ieri s-a întâmplat să îmi pună mama uniforma de școlar pe mine, să mă ia de mână și să-mi prezinte pe cel care avea să îmi fie învățător – domnul Filip – care m-a privit blând  și m-a așezat în bancă. Bastonașe, mai apoi litere, cifre, primul cuvânt,  prima propoziție… rememorez etapele acum și nu îmi vine să cred că s-a terminat. Îmi amintesc prima notă mică  – luată în clasa a patra la matematică (nota 4)…îmi amintesc chiar și subiectele din lucrarea de control (ce este o dreaptă? ce este un segment de dreaptă?…), prima zi de gimnaziu, doamna dirigintă (doamna Grivei), orele de dirigenție,  zidurile școlii, curtea școlii, prima Sărbătoare a Fiilor Jilțului…îmi aduc aminte tot și toate și îmi sunt atât de prezente în minte încât aș putea retrăi anii aceia. Mai apoi, am ajuns să susțin examenul de trecere în clasa a IX-a, capacitatea…of cât de greu a fost…a fost probă la matematică…dar am trecut  și am aflat rezultatul de la domnul director, profesor de limba  și literatura română, Dumitru Dădălău, omul pe după mulți ani am început să-l apreciez ca fiind mentorul, startul meu în viață. A ieșit pe scările Colegiului și a citit rezultatele… vroiam să fiu singură când le aflu, dar pe furiș, a venit cu mine unchiul meu, stătea undeva în spate, ascuns, iar eu, timidă  și culacrimile șiroindu-mi pe obraji, într-o parte a scărilor pe unde și acum intră profesorii. Nu am cum să uit, mă  ținea de mână doamna profesoară Carmen Pădureț … cât de rușine mi-a fost când domnul director a început să îmi rostească numele…credeam că am picat…dar nu, luasem,  și luasem note bune. Dar mi-a venit în minte mama…o da, mama, cea care și-a pierdut luni în șir să îmi explice lucruri elementare la matematică, care a învățat cot la cot cu mine română, biologie, fizică, dându-mi impresia că ea nu știe, doar pentru a mă face să îi explic, cea mai bună prietenă a mea, omul în fața căruia mă plec  și rămân așa o viață; ea ar fi vrut rezultate maxime, dar nu am dezamăgit-o, să știți, a fost mândră.Am decis să rămân să îmi continuu studiile acolo, în Mătăsari. Tot atunci am plecat  și în prima tabără de reviste  școlare… mare bucurie în sufletul meu, tabără ce mi-a fost începutul unei alte etape ale vieții… dar asta este o altă poveste pe care, poate, vă voi spune-o altă dată. Prima zi de liceu a însemnat prima prietenă! Era o zi însorită de toamnă. Emoțiile m-au năpădit, ca  și acum când vă scriu. Era o mare de oameni în curtea școlii: părinți, copii, profesori, o scenă pe care trebuiau să apară cei care mai târziu urmau să ne fie dascăli. Eram singură. Am aflat clasele…eram în clasa a IX-a A, clasă de filologie, prima opțiune pe cererea de repartiție  școlară…A apărut doamna dirigintă…o femeie roșcată, cu un aer intelectual, zâmbitoare  și caldă, Alina Udristioiu. Se strânseseră în jurul ei o mulțime de fete, unele simple, altele cochete… colegele mele, cele cu care urma să îmi împart patru ani din viață. Oameni pe care nu îi mai întâlnisem niciodată, începutul meu, ultima etapă sub ochii grijulii ai mamei mele. Am ajuns în sală de clasă și m-am așezat în ultima bancă. Am făcut cunoștință cu colegele și de atunci a început totul. Patru ani din viața mea …cei mai frumoși ani!Liceul a reprezentat o provocare pentru mine, o limită ce trebuia depășită, o luptă continuă cu toți cei din jurul meu…încercarea de a le demonstra că pot mai mult decât cred ei. Îmi amintesc toate încercările la care am fost supusă. Corul școlii…doamna profesoară Zizi Ceaușescu și serbările, dansurile populare, activitățile culturale, lansările de carte, toate au contribuit la formarea mea.Când am început să scriu pentru revista Colegiului, Murmurul Jilțului, am pus prima cărămidă carierei mele profesionale, chiar dacă atunci părea un joc. Scriam tot felul de articole, impresii despre evenimentele ce se petreceau în școala în care eu îmi construiam, încet – încet, o personalitate, un mod de viață. Acolo am descoperit ce îmi doresc cu adevărat să fac, ce pot să fac și ce nu! A fost prima dată când am realizat că trebuie să știu să fac ceva, ceva anume, ceva în care să excelez. A fost o căutare continuă, o căutare a mea în descoperirea a ceea ce sunt eu. Adolescența a fost perioada care m-a făcut să realizez că de fapt eu sunt o ființă unică și că trebuie să mă definesc, considerând că noi oamenii, suntem sisteme finite de sentimente, de trăiri, de acțiuni, căci totul se rezumă la câțiva ani … 50, 60 sau poate mai mult.  Am început să scriu cât am putut de mult, despre tot ce întâlneam … și toate articolele ajungeau într-un singur loc: pe biroul domnului director Dumitru Dădălău spre a fi corectate. Nu o să pot uita momentul în care m-a chemat la dânsul  și mi-a înapoiat ciorna…era roșie. Nici o lucrare de control nu fusese niciodată cu atâtea însemne pe ea. Sus în dreapta paginii scria ”Autorul  e bun de spânzurat, iar articolul de aruncat la toaletă și de tras apa …” M-am simțit atât de jignită, și eram totodată și revoltată de cele ce văzusem. Am început să îl rescriu…a ajuns în același loc având aceeași soarta. Și uite așa de vreo trei patru ori. Soarta asta o aveau toate articolele scrise de mine. Nu am înțeles foarte mult timp de ce, și ajunsesem să cred că domnul pentru profesor eu reprezentam o problemă. De fiecare dată când mă întâlnea mă mustra iar asta m-a făcut, inconștient, să îmi doresc să fiu mai bună. Îmi doream un singur moment, doar atât, o întâlnire cu domnul profesor în care să nu mă certe, să nu aibă nimic să îmi reproșeze. Mi-aș fi dorit să mă laude, sau să spună ceva care să mă încurajeze, să văd că am făcut ceva bun, ceva care nu necesita corecturi, sau apostrofări. Nu s-a întâmplat niciodată  și în anii de liceu acest lucru m-a frământat îndelung. Îmi amintesc întâlnirile cu dânsul pe holurile Colegiului… trebuia să ai uniformă, număr matricol pe mână, unghiile tăiate scurt, de ojă sau de farduri nici nu încăpea discuție..într-un cuvânt trebuia să fii elev. Dar cum să fiu elev așa, când în celelalte școli colegii noștri mergeau îmbrăcați cum vroiau? Mi se părea strigător la cer ce mi se cerea și îmi spuneam că a fost o prostie din partea mea să îmi doresc să rămân la Colegiul din Mătăsari. Acum realizez că toate acele măsuri erau în sprijinul nostru, și dacă ar fi să mai fiu la școală, nu aș ezita să port uniforma. Acum aș purta-o cu mândrie, aș pune  și numărul matricol  și as merge pe stradă în drum spre casă cu acel sacou.  Și  știți de ce? Pentru că atunci mi se părea revoltător să mă vadă lumea îmbrăcată așa, mi se părea că e rușinos, însă abia acum înțeleg importanța decenței în  școli, importanța uniformei, a respectului față de profesor. Privesc astăzi în jurul meu și văd adolescenți care nu știu ce este aceea adolescență, care trăiesc în batjocură, care au libertate deplină, care consideră că au doar drepturi și atât. Mi se pare revoltător ca un elev să ridice mâna la un profesor, să îl înjosească, să îi vorbească urât. Și acum realizez că diferențele dintre noi, cei care am avut parte de un astfel de regim în  școală,  și voi, care aveți voie să faceți orice, este colosală.Nu îmi veți da dreptate dragi elevi, însă veți realiza în momentul în care veți ajunge să fiți luați ca ființe independente, și să trebuiască să vă integrați într-un grup, care din păcate va avea concepția  și educația noastră, a celor care au trăit într-un astfel de regim, tot în democrație ca și voi, dar o democrație pe care noi o înțelegeam ca având drepturi  și obligații, nu doar drepturi. Veți înțelege când veți fi catalogați drept nimic, și nu pentru că nu sunteți inteligenți, ci pentru că nu  știți să respectați regulile, pentru că nu aveți disciplina dată de un mod de viață ordonat  și decent.Nu am o vârstă înaintată, însă am un sistem de valori  și o educație care m-au ajutat să ajung aici. Recunoștința și respectul meu se îndreaptă către toți aceia care miau fost dascăli. Ceea ce simt gândindu-mă la anii petrecuți în Colegiu, la mentorii mei nu pot descrie prin cuvinte, pot însă să mulțumesc pentru faptul că au existat în viața mea și m-au ajutat să ajung aici. Nu am avut ocazia să mulțumesc niciodată celui care mi-a călăuzit pași pe drumul vieții profesionale, domnului Dumitru Dădălău. O spun, fără nici un interes ascuns, că dacă nu ar fi fost domnia sa, ambiția mea de a ajunge aici nu ar fi fost atât de mare. Am vrut, și o spun pentru prima oară, să îi dovedesc că pot, că pot să fiu mai bună decât credeam că dânsul consideră că sunt. Îi mulțumesc  și  o asigur de tot respectul  și tot devotamentul meu, doamnei profesoare de limba și literatura română, Luminița Dădălău pentru că m-a învățat să simt limba română. Oricând m-aș întoarce pe veranda casei stimatei doamne profesoare și aș asculta caracterizările personajelor din literatura română.Le mulțumesc tuturor dascălilor mei pentru ceea ce m-au învățat, iar doamnei diriginte, Alina Udriștioiu, îi mulțumesc că m-a învățat să fiu autodidact.Nu am să închei fără a mulțumi, chiar dacă acum poate este prea târziu, domnului profesor Ion Dădălău, care mi-a arătat ce înseamnă respectul și intelectualitatea.Cu drag aș da timpul înapoi, cu mintea de acum, să mai fiu elevă măcar pentru o zi A.B.

    Nu stiu ce m-a fascinat atat de mult la aceasta compunere, dar cert este ca m-a determinat sa o indemn sa isi faca un blog (in care cu siguranta ar avea ce sa scrie) dar o spun si aici ca am promis ca daca isi va face unul, ii voi oferi cadou chair domeniu cu numele ei.

    Nu stiu daca o sa mai scrie, daca o sa intre in blogosfera, dar eu unul nu pot termina acest articol, decat cu un simplu si sincer FELICITARI, DRAGA A. pentru modul deosebit in care scrii !!!  :)


  • Eu si lumea virtuala

    Totul a inceput in urma cu mai multa vreme, atunci cand am inceput sa caut o locuinta cu chirie. Avand in vedere ca veniturile mele nu sunt chiar atat de stralucite ca sa imi pot permite ceva singur, am optat pentru a cauta pe un site de care stiu de mai multa vreme, si anume cautcoleg.ro. Ideea lui este una foarte interesanta, si anume daca eu, sa spunem, am un loc, doua, de oferit in chirie pentru a-mi micsora cheltuielile, sau pentru a face un ban de … “o ciorba”, sa spunem :) postez anuntul acolo, iar pe acel site intra si oameni care cauta astfel de oferte. Acolo sunt oferte si de un loc cu o persoana intr-o garsoniera, se mai ofera si o camera intr-un apartament sau chiar apartamente cu chirie. Avand in vedere ca eu unul am idei in permanenta, mi-a venit una interesanta si cu privire la acest lucru. Inainte de a o spune, trebuie sa spun ca am considerat acel site pentru o perioada  ca fiind un site MATRIMONIAL …. “camuflat” sub pretextul cautarii de colegi.

    Recunosc ca din experientele mele de pana in prezent, am avut ocazia sa locuiesc si cu baieti in mare parte, dar si cu o fata. Stiu foarte bine ca lumea se uita ciudat la o astfel de “asociere”, mintile parsive avand confingerea ca a fost mai mult decat colegialitate, dar acest lucru este un bullchit deoarece dintre toti colegii avuti, cu Irina m-am inteles cel mai bine, iar “despartirea” noastra s-a datorat accidentului avut de mine in septembrie 2008. Totusi cu ea am ramas in relatii foarte bune si chiar ne mai si sunam din cand in cand. Trebuie sa subliniez faptul ca intre mine si ea nu a fost altceva decat colegialitate. De fapt colegialitatea dintre noi s-a transformat intr-o foarte buna relatie de prietenie. Cand locuiam cu ea stiam in permanenta ca am un om pe care ma pot baza, iar atunci cand aveam mici “nelamuriri” cu privire la O Ea, ma sonsultam rapid cu ea, iar Irina imi dadea sfatul cel mai ok spunandu-mi clar, in urma povestirii mele, cam ce crede ea ca vrea respectiva domnisoara de la mine. :)

    Ca sa revin la cautcoleg.ro, am ajuns sa il cataloghez ca fiind un site matrimonial “sub acoperire” deoarece nu de mult, cam acum un an cand am vrut sa il folosesc iar, am primit oferte doar de la fete, mai ales ca in anutul meu am mentionat ca prefer sa am COLEGE de apartament, si nu colegi deoarece nu vreau sa se ajunga la violente. :( Bineinteles ca in articolul meu, ca sa ofer un plus de credibilitate am spus ca se poate intra si pe un fel de “CV de colegialitate”  al meu, si anume pe acest blog, blog pe care scriu de vreo cativa ani intr-un mod cam prea sincer as spune, mai ales ca am “problema” ca sunt TAMPIT DE CINCER in viata de zi cu zi, dar si in mediul online.

    Episodul care m-a dus cu mintea la un site matrimonial, este acela ca acum un an, cand am pus un alt anunt, am primti o oferta relativ ok, de la o fata. Era vorba de o camera intr-un apartament cu 3 camere, in zona buna, in care mai locuia o prietena a respectivei ce m-a contactat. In momentul in care ne-am intalnit, m-a privit ciudat si prima chestie care a spus-o a fost: “Tu esti Catalin? Dar nu arati ca in poza de pe site.” Vreau sa spun ca mi-am muscat limba sa nu o intreb si eu daca m-a sunat pentru a le fi coleg, sau pentru a le ….. oferi alte lucruri ?! :) Chiar mi s-a parut extrem de ciudata intrebarea, iar cand am ajuns in casa si mi-a comunicat si pretul, un pret cu care puteam sa imi iau o garsoniera singur, le-am zis si eu ca o sa le sun in vreo doua zile sa le confirm sau infirm. Sper sa nu mai astepte inca telefonul meu, gandindu-se poate ca am uitat atunci, dar o sa revin. :D

    Anuntul meu pe care il postez acolo este bineinteles insotit si de o poza a mea deoarece mi se pare normal ca oamenii sa isi faca o idee de omul ce le poate fi coleg. Este adevarat ca este una dintre pozele mele mai interesante, usor prelucrata :), dar aici poate este de vina si domeniul meu de activitate! :)

    Urmat de anuntul:

    Caut o persoana sau mai multe, impreuna cu care sa gasesc un apartament de inchiriat, de preferat in una din zonele mentionate. Doresc sa gasim un apartament cu numarul de camere CEL PUTIN egal cu numarul nostru, asta deoarece sa avem fiecare dintre noi camera lui. In acest caz exclud cuplurile. In plus, ar fi ideal sa avem o camera de zi, dar acest lucru nu este obligatoriu. Din punctul meu de vedere, persoana sau persoanele as prefera sa fie de sex opus (fete) deoarece am experienta de a locui si cu baieti, dar si cu fete, cu cele din urma fiind DOAR COLEG DE APARTAMENT si nimic mai mult, si cu care in ziua de astazi am ramas in relatii foarte bune. Din pacate despre colegii baieti nu pot spune chiar acelasi lucru. Pentru mai multe detalii despre mine puteti intra pe blogul meu, www.catalinionita.ro, deoarece este blogul pe care scriu de cativa ani de zile, atat lucruri profesionale, cat si lucruri personale (dar nu foarte personale :D ) Eu sunt angajat la un Minister al acestei minunate tari pe postul de consilier in Comunicare si Relatii Publice, dar in paralel sunt mai antreprenor de fire. :)
    Ideal ar fi sa gasim un apartament care sa ne coste maxim 120 de EURO de persoana + cheltuielile uzuale!
    Astept sa fiu contatat de eventuali colegi cat mai curand!

    Avand in vedere ca nu am gasit nicio oferta ok, am tot reinoit anuntul, iar in ultima luna am primit niste mesaje foarte interesante, mai mult de la fete, iar cu cateva dintre ele am ajuns sa ne si intalnim, dar intre timp sa apara motive pentru a nu putea sta impreuna. Totusi, cu ce vreau eu sa ma laud, este vorba de doua mesaje primite pe care le voi trece la fel cu COPY PASTE si cu caracter italic sa se poata deosebi. Mai ales ultimul mesaj, primit acum dpoua seri, chiar a contribuit mult la ridicarea moralului meu. Dar e mai bine sa le citi chiar voi in cele ce urmeaza:

    Primul, din ……13 decembrie (acum am vaut data si m-a amuzat asa numita “coincidenta” :D ):

    Desi nu m-as fi gandit ca voi fi dispusa sa impart chiria cu un baiat “strain”

    (probabil din aceleasi motive mentionate de tine plus alte cateva) anuntul tau
    mi-a mai schimbat putin optica si prejudecatile:D. Eu am 25 de ani,
    sunt din Cluj, am un job stabil,
    sunt o fire sociabila si voi avea nevoie de un loc unde sa stau abia de la 1
    feb. Daca vei considera ca nu e prea tarziu pentru tine,
    si vrei sa vorbim astept replay.

    Cu ea chiar m-am si intalnit sa stam de vorba, dar intre timp a aparut la ea o mica problema si nu s-a mai putut muta, cu mine, dar o sa declar si public ca imi pare rau. Chiar mi-a dovedit si in acea intalnire ca este o fire sociabila, iar interesant a fosc ca domeniul ei de activitate este exact in domeniul initial al firmei mele … ce nu a reusit sa functioneze cum trebuie. :)

    Mesajul de acum doua zile a venit de la altcineva, dar asta a fost cu totul surprinzator:

    Buna,iti sc aici pt ca am citit ceea ce ai sc u ,din pacate nu caut un coleg de

    ap,nu caut un partener,ci tin sa te felicit pt ca mai exista tineri educati
    civilizati si inteligenti.Felicitari
    :)

    Pe langa acesta am mai primit cateva mesaje, curios ca tot de la fete, prin care eram felicitat pentru acest blog. Nu stiu de ce, dar ma bucur sincer cand vad acest lucru. Chiar imi creaza o motivatie in plus pentru a mai scrie in continuare. Chiar am ajuns sa fiu indemnat si sa scriu o carte, iar acest lucru POATE ca o sa il fac candva. Recunosc ca am inceput ceva la o idee de carte pe care o am de mai multa vrmee, dar cred ca am nevoie de o perioada in care sa fiu rupt de lume ca sa o pot duce la bun sfarsit sau macar la bun …… MIJLOC! Am scris din ea doar primul capitolul, dar intre timp mi s-a mai modificat putin conceptul si ideea. :) Totusi o sa imi pun ambitia sa o termin candva, iar voi cititorii de pe acest blog o veti primi cand va fi publicata, daca se va intampla candva acest lucru :D, cu o dedicatie speciala pe ea.

    Oricum, voi toti care apreciati ce gasiti aici, atat ca si continut cat ca si forma, trebuie sa stiti un lucru pe care il spun la toata lumea ce ma felicita pentru acest blgo al meu, www.catalinionita.ro! Nu stiu cati dintre voi stiu, dar ideea este ca eu unul nu am facut nicio compunere la scoala, toate fiind opera mamei mele care nu avea ce sa faca si ma ajuta, realizandu-le ea pe toate, ca sa nu ma duc cu “tema nefacuta” la scoala :D

    Oricum, revenind la domeniul online, se pare ca acest blog ma ajuta foarte mult pe mai multe planuri, si nu doar pe cel profesional si chair sentimental. Chiar am reusit sa il promovez si la Radio Guerrilla acum cateva luni, in cadrul unei emisiuni prin care se solicitau diverse opinii prin SMS, cu privire la ce ar trebui sa mai contina CV-ul pentru a mari sansele de angajare. Atunci am luat exemplu de la CV-ul meu si am spus ca  “trebui sa contina si blogul personal, mai ales daca persoana respectiva are si “darul scrierii”. “Spune-mi sincer! Daca tu ai intra pe www.catalinionita.ro, m-ai angaja?“. Sincer sa fiu, nu ma asteptam nici in ruptul capului ca … Petru parca …. sa citeasca integral mesajul, dar m-a surprins ca l-a citit cu adresa blgului cu tot. Chiar m-a incantat acest lucru si ma pot lauda ca pe langa blogurile moderatorilor de la Guerrilla, a fost pronuntat live si adresa blogului meu. Chiar si Petru a marturisit ca l-am facut curios si a intrat si el, dar ca el nu ar fi sigur ca asta conteaza prea mult la un CV. Poate a avut dreptate, poate nu, dar cert este ca nu numai de atunci, ci si de cand cu cautarile mele pe cautcoleg.ro, traficul de aici a crescut destul de simtitor. Daca pana acum o saptamana aveam o medie de vreo 30 de cititori, de o saptamana incoace am mult peste 50, pe 5 ianuarie reusind sa ajung la 114 vizitatori. Trebuie sa recunosc ca si Facebook-ul a contribuit la numarul acesta. chiar si pagina mea de “persoana publica”, am facut-o pentru ca acolo anunt cand mai scriu cate ceva aici, iar pagina aceea are deocamdata doar 28 de oameni care “O PLAC”. :) Poate cand o sa ating 100 sau 1000 …. o sa va si invit sa fac o cinste pe undeva, poate chiar in MY FAVOURITE PLACE – Cismigiu. ;)

    Nu pot sa inchei fara sa va multumesc ca ma vizitati! Sper sa gasiti si de acum inainte lucruri la fel de interesante sau, de ce nu, MUUULT mai interesante. :)


  • Placerea “doare”

    Venind spre birou in aceasta dimineata am trecut ca de obicei prin My Favourite Place, Cismigiu pentru cine nu a invatat deja, unde m-am apucat de imortalizat peisajul superb de acolo. Chestia asta mi-o cam propusesem de zilele trecute, de cand am vazut cat de frumos poate sa arate SI IARNA. Zapada ce imbraca fiecare crenguta a fiecarui pom creea un peisaj cu totul special. Este adevarat ca Cismigiul l-am catalogat ca fiind locul meu preferat, dupa cum ii spune si numele MEU (MY FAVOURITE PLACE) datorita faptului ca este foarte frumos in fiecare anotimp, din cate am remarcat aceste zile. Asa ca in aceasta dimineata, din cate am spus la inceput, dupa ce am fost si mi-am luat cafeaua de dimineata, mi-am scos aparatul din “poseta” :)  si cat am traversat parcul am incercat sa captez ceea ce imi atragea atentia. A fost foarte greu, deoarece in timp ce imortalizam o priveliste imi atragea atentia o alta, si tot asa mai departe. Poate asta a fost motivul pentru care traversarea parcului, care in mod normal dureaza cam 3-4 minute, astazi a durat aproximativ 15 minute, daca nu chiar mai bine. Abia cand am ajuns aproape de birou mi-am dat seama ca ceea ce mi-a facut o foarte mare placere, a avut si un efect nu foarte placut, sau chiar dureros as putea spune, deoarece am constientizat ca mana in care am tinut aparatul, desi am avut manusile, ma cam durea de la frig …. si asta cu toate ca nu era o termperatra cu mult sub 0 Grade. :( Din fericire a meritat sacrificiul, deoarece au iesit niste poze foarte frumoase!  Ca sa le puteti admira, daca ma aveti pe Facebook ca si prieten le puteti gasi in albumul proaspat facut, cu numele My Favourite Place iarna, in albumul din Picasa de AICI sau in filmuletul de mai jos ce are pe fundal melodia ce am ascult-o pe tot parcursul realizarii lor

    Acum, daca analizez mai bine, imi dau seama ca tot ceea ce ne place ajunge sa ne doara, exact la “capitolul” la care ne place. Asa se intampla cu mancarea ce ne place, cu bautura sau alte vicii, cu persoanele iubite, cu lucrurile ce le adoram si ni le dorim, cu ……… TOT, mai pe scurt. Daca studiati si voi cam ce contine mancarea preferata, o sa va dati seama ca atunci cand o consumam in exces, face rau, dar de multe ori are acest efect si doar daca gustam putin. Este ironic, dar asta este concluzia ce am tras-o ….. nu numai in urma pozelor facute astazi. Chiar legat de poze si de pasiunea de a le face, chiar inainte de Craciun, cand ma pregateam sa plec din Bucuresti, faceam niste poze tot parcului meu preferata, Cismigiu, dar de pe strada. In timp ce incercam sa surprind unghiurile cat mai potrivite, m-a oprit un “‘nene” de vreo 60 si ceva de ani, care in primul rnad m-a intrebat, dupa ce mi-am scos castile din urechi, daca vorbesc romaneste. Am fost destul de mirat si i-am zis ca: “normal ca vorbesc limba materna”, dar am facut si prostia sa il intreb “DE CE ma intreaba acest lucru”. Raspunsul lui a picat ca o palma in crestetul capului si mi-a dovedit conceptia romanilor din ziua de astazi, mai ales cei trecuti de prima jumatate. Mi-a raspuns ca “poze fac DOAR STRAINII” si ca acesta este motivul pentru care m-a intrebat. La aceasta remarca a lui, i-am zis destul de iritat ca “normal ca ma vedeti asa, pentru ca ASA CONSIDERAM NOI ROMANII! Noi nu avem voi sa facem poze, ci doar strainii” ….. urmand ca ulterior sa il intreb pe acelasi ton, foarte normal de altfel, cu ce pot sa il ajut. Atunci mi-a raspuns suparat si el de completarea mea, ca nu are nevoie de nimic. Deci, se pare ca si pasiunea de a fotografia are si ea cateva repercursiuni pe langa faptul ca poate sa iti inghete mainile pe aparat daca e frig afara, si acelea de a fi catalogat ca “om strain” sau chiar ciudat. :)


  • CFC A – Charity For Community Association (1)

    Şi iată că, în sfârşit, de curând, asociaţia  umanitară  la care am tot visat de ceva vreme încoace, a luat fiinţă oficial! Existenta ei am simţit-o necesară după ce m-am „lovit” de câteva situaţii medicale ce păreau fără ieşire, dar care, din fericire s-au rezolvat  total sau parţial deocamdată. Aceste situaţii m-au marcat profund şi mi-am dorit să pot face ceva efectiv pentru a putea ajuta persoanele în cauză.

    O problemă majoră la respectivele cazuri a fost latura financiară deoarece costurile nu au putut fi susţinute numai de către cel suferind şi familia acestuia. Totuşi s-a apelat la promovarea cazurilor la nivel naţional prin intermediul internetului şi reţelelor sociale de pe acesta şi astfel s-a reuşit cumularea banilor necesari,  din donaţii! Cazul care mi-a oferit ideea acestei asociaţii a fost cel despre care am vorbit intr-un articol mai vechi, şi anume al lui Daniel Mădălin Raduţă. Modul în care am aflat despre el chiar m-a impresionat mult la momentul respectiv şi am încercat cât de mult am putut eu, sa fac publica povestea lui, pentru a-i sensibiliza şi pe alţii  spre a-i sări în ajutor. Fraza care m-a marcat  nu o sa o uit niciodata. Ea a venit de la o persoana foarte apropiata mie în momentul respectiv, şi a sunat ceva de genul: “De bine ce a aflat că urmează să aiba un copil, a aflat cam in aceeaşi perioada şi  că are leucemie ce îi poate fi fatală. Există totuşi o soluţie cu şanse destul de reduse de reuşită, şi anume un transplant de maduvă în Italia, dar care costă 130.000 – 150.000 Euro. Nu vrei să pui si tu articol despre el pe blogul tău să îl ajuţi?”. Repet, situaţia m-a marcat atât de tare încat am încercat să îl sprijin, dar doar cu puţinele mele resurse, din pacate! Am urmarit atent cazul lui Daniel, şi am fost foarte fericit când, la un moment dat după transplant, am vazut articolul în care spunea chiar el că la ultimele analize doctorii au zis că “nu mai este nici urmă de leucemie” …… sau ceva de genul acesta! El a reuşit să adune banii necesari şi să duca la bun sfârşit povestea, cu ajutorul donaţiilor unor oameni minunati, sensibili la drama sa.

    Un al doilea caz, care mi-a conturat şi mai bine ideea cu asociaţia, dar si scopul ei principal, este cel al Iolandei Pascu, sora unui prieten din Hârşova, care  a fost diagnosticată cu tumoare cerebrală ce putea fi rezolvată (tot cu şanse reduse de reuşită) doar în urma unei interventii chirurgicale în Turcia. Din fericire s-a reuşit evitarea operaţiei, dar acum urmează un tratament foarte scump pentru a dispărea complet tumoarea. Şi in cazul ei m-am implicat cît de mult am putut în  promovarea online, pentru sensibilizarea publică.

    Si uite aşa, mi-a venit ideea infiinţării unei asociaţii umanitare care să colecteze  acei 2% din impozit, pentru a-i folosi  numai pentru rezolvarea unor astfel de cazuri , în aşa fel încât în momentul în care e nevoie, să nu se mai piardă timp pentru organizarea de campanii umanitare, ci fondurile, sau macar cea mai mare parte a lor, să existe în contul asociaţiei şi să fie folosite cât mai repede cu putinţă.

    Numele asociaţiei, CHARITY FOR COMMUNITY ASSOCIATION, sau pe scurt CFC A , explică destul de clar scopul ei principal. Tradus, este ASOCIAŢIA DE CARITATE PENTRU COMUNITATE! Trebuie să recunosc ca numele acesta a fost parţial găsit de mine, completarea pentru a se ajunge la varianta finala oferindu-mi-o prietena avocat Cristina Timaru. Trebuie să punctez, pe lângă mulţumirile de rigoare, că ea face parte dintre primele persoane care m-au sfătuit încă de la început, Cristina venind cu foarte multe idei bune, şi nu doar sub aspect legislativ.

    La capitolul imagine, nu pot să nu îl menţionez şi pe prietenul meu Adrian Mihai, un baiat “proaspăt” pe piaţă, dar care are imaginaţie o gramadă şi multă dorinţă de a face lucruri foarte bune! Cu el m-am întalnit intr-o zi la o cafea în My Favourite Place – Cişmigiu, şi mai exact în Biblioteca (barul) din parc! Întalnirea a avut loc, întamplător chiar pe data de 13 iulie şi l-am întrebat dacă mă poate ajuta cu sigla! I-am zis cam ce aş vrea să iasă, iar el a scos laptop-ul şi cât am servit cafeaua a facut mai multe variante de sigle. Am pornit inţial de la ceva anume, şi dintr-o mică greseală de moment s-a ajuns la sigla finală. Totuşi cât am băut cafeaua a iesit şi sigla oficiala, cea pentru web, dar şi ştampila! Le puteţi vedea pe toate cele ieşite (mai puţin ştampila) în filmuleţul de mai jos, filmuleţ ce are ca fundal melodia cu titlu foarte sugestiv pentru scopul CFC A, şi anume HOPE de la Apocaliptyca!

    Poate că atunci când asociaţia  va ajunge destul de mare şi puternică financiar (adică in curand ;) ) chiar o să cumpăr drepturile de autor ale acestei piese, dar şi ale altora care vizează destul de mult scopurile asociaţiei! (Chiar ieri glumeam cu Adi la o cafea spunându-i că asociatia CFC A o să ajungă atât de mare şi cunoscută ,încât Apocaliptyca o să fie chiar onorata să ofere GRATUIT drepturile de folosinţă a piesei HOPE asociaţiei şi chiar e posibil să mai şi compuna unele noi special făcute pentru CFC A! :)

    Ideea asociaţiei a fost destul de simplă la inceput, dar s-a dezvoltat încet-încet, în urma dezbaterii acestui subiect cu diverse cunostinţe din diverse domenii de activitate. Cum a fost bine primită de toată lumea, am spus: DE CE NU? Şi uite aşa s-a materializat Charity For Community Association! Dar greul abia acum vine, aşa că uraţi-mi să am spor!

    REALIZAREA OBIECTIVELOR CFC A:

    În primul rând, AM MIZAT pe COLECTAREA celor 2% din impozitUL PE CARE ÎL PLĂTIM LA STAT ANUAL, care pot fi redistribuiti, DE ORICE ANGAJAT ,către o asociaţie, fundaţie, sau orice formp de ONG, bani ce să fie folosiţi STRICT pentru astfel de cazuri.

    Având în vedere că lucrez  în Comunicare şi Relaţii Publice (unde am reuşit să am deja multe cunoştinţe, dar şi relaţii în domeniu), cred că îmi va fi relativ mai simplu să fac cunoscute  publicului atât asociaţia, cât şi  scopurile sale, pentru a sensibiliza cât mai mulţi oameni de bine spre a putea realiza tot ceea ce ne-am propus, cu atat mai mult cu cât e vorba de VIAŢĂ şi MOARTE, dar mai ales întârzierea celei din urmă! ;)

    Totuşi, discuţiile avute pe această temă m-au făcut să conştientizez că va fi destul de greu să fii pregatit cu sume atât de mari pentru mai multe cazuri simultane! Aşa că,  am reuşit să mai identific şi alte soluţii de procurat bani pentru aceste scopuri ….. nobile, după cum le numeşte mai toată lumea ce află de ele! Acestea ar mai fi, de exemplu, organizarea de fun racing, concerte caritabile şi teledon de la caz la caz, promovarea fiecarui caz în parte pe reţele sociale pentru a se putea cumula banii necesari într-un ritm mai rapid şi prin donaţii, dar şi accesare de fonduri structurale ce pot fi folosite pentru aşa ceva.

    În plus CFC A va avea şi o altă conexiune  cu medicina (urmând în curând, sper, să am şi o întalnire cu reprezetanţi ai Ministerului Sănătăţii în acest scop) pentru sprijinirea financiară a medicilor rezidenţi, dar implicit solicitandu-le implicarea în desfăşurarea activităţii asociaţiei. S-a ajuns la această decizie atunci cand am aflat că medicul rezident are un salariu de maxim 1000 RON, iar munca cea mai multă ei o depun în spitale, doctorii cu experienta aparând doar la cazurile grave sau deosebit de grave (la care din păcate nu se mai poate face mare lucru – din categoria “parerea mea”!).

    Ca o mică paranteză la acest obiectiv trebuie să adaug şi faptul că este perfect adevarat că eu sunt aici ACUM datorită unor medici cu foarte multă experienţă şi nu a unor medici rezidenţi, care nu ar fi avut experienţa necesara să o/mă scoată la capăt (mai exact DR. BĂDĂRĂU si DR. DAVIDESCU din Spitalul Judeţean Constanţa). Aş puncta şi faptul că şi acelor “începatori” trebuie să li se ofere o şansa de a ajunge cu experienţă şi, din nerfericire, aflu de la tot mai mulţi astfel de medici, ce se află la început de carieră, că mulţi dintre cei bătrâni nu prea le oferă sprijinul necesar pentru a se forma (şi chiar mulţi dintre ei sunt trataţi foarte urât :) )! Aceasta idee a mea se datorează faptului că am auzit aproape toţi medicii rezidenţi, şi chiar şi studentii de la medicină, că doresc să plece în străinătate unde sunt trataţi cu respect şi pot câştiga mult mult mai bine decât in România!

    Cred că dacă au un mic câştig în plus şi la noi în ţară, poate s-ar răzgândi cu privire la plecarea lor să salveze vieţile celor care îi respectă mai mult şi îi tratează mai bine, adică a străinilor şi ar rămâne sa ne trateze pe noi ……. mă gândesc IO! :)

    Contribuţia medicilor rezidenţi pentru a putea primi o aşa numită “premiere” va fi în studierea si catalogarea cazurilor care au nevoia cea mai mare de intervenţie, dar şi participarea la anumite întâlniri periodice cu ceilalţi membrii ai asociaţiei pentru a discuta şi veni cu idei pentru asociaţie de a interveni în sprijinirea a cât mai multor cazuri!

    Legat de celelate obiective ale asociaţiei, dar şi despre modul de selectare a cazurilor ce vor primi ajutor, voi mai vorbi în mai multe articole viitoare!

    În finalul acestui articol voi lansa invitaţia de a ridica anumite întrebări şi probleme cu privire la acest proiect! Ideea este că dacă am raspunsuri la ele, înseamnă că a fost luată în calcul! Dacă nu ştiu cam care ar fi soluţia , ar fi chiar utilă o cercetare si rezolvare, implicită, a dilemei respective! Deasemenea şi orice  sugestie sau idee este binevenită şi va fi tratată cu seriozitate! Pentru a mă putea contacta puteţi folosi datele de la rubrica CONTACT, dar şi comentarii la acest articol. Poate ultima variantă ar fi mai utilă deoarece la unele lucruri este posibil să nu am raspuns eu, dar este posibil să aibă un alt cititor sau membru al asociaţiei! De asemenea vă aştept să veniţi şi voi în grupul CFC Association de pe Facebook, grup care a reprezentat prima formă de promovare a asociaţiei! Şi acolo pot fi demarate discuţii pe aceast subiect!

    Până voi reuşi să finalizez site-ul, dar şi să achiziţionez domeniul voi folosi blogul meu şi grupul Facebook pentru comunicarea lucrurilor importante ce vor avea loc! Curând sper să finalizez şi forma finala a formularului necesar pentru donarea celor 2% catre CFC A!

    Şi aştept sugestii!

    DOAMNE AJUTĂ !!!


  • ANUNT UMANitar !!!

    Zilele trecute am aflat de povestea dureroasa a unei concetatene a mea (adica din Harsova), care intamplator este chiar sora unui bun prieten al meu! :( A fost descoparita cu o tumoare intracraniana care necesita o operatie in Turcia, din cate am inteles. Ideea este ca pentru a fi efectuata aceasta operatie sunt necesari aproximativ 45.000 EURO. Deja lumea s-a mobilizat si am inteles ca s-a strans o suma frumusica, dar nu suficienta, ci chiar departe de suma necesara pentru efectuarea operatiei. :(

    Cand am aflat am zis ca o sa public is eu anuntul in speranta ca sunt citit si de OAMENI de bine! Ideea mea in astfel de cazuri este ca este foarte greu sa apara un om, doi, care sa ofere suma totala, dar este mult mai usor sa fie mobilizati mai multe persoane care sa sacrifice timpul necesar pentru depunerea banilor intr-un cont si banii de paine pe cateva zile, sau un pachet de tigari. Personal consider ca unde-s multi puterea creste, mai ales in astfel de cazuri si in plus o viata inseamna mult mai mult decat un pachet de tigari sau cateva paini.

    Anuntul Iolandei pe blogul facut cu scopul de a strange suma necesara il puteti accesa direct, atat din blogroll-ul meu (Iolanda Pascu), cat si in tot acest articol AICI si nu numai! Daca vreti sa vedeti mai in detaliu povestea unei mamici a doi copiii dulci, dar si foarte mici va recomand sa intrati pe blogul ei!

    Pentru orice eventualitate voi trece conturile unde se pot depune banii si aici:

    RO57RNCB0120031756720001 RON
    RO30RNCB0120031756720002 EURO
    SUCURSALA PALAS CONSTANTA,
    TITULAR CONT: PASCU DANIEL VIOREL


  • Vinerea Roşie – capitala plină de “sânge”

    In urma cu cateva zile am remarcat cu placere colorarea apei din fantanile arteziene ale Bucurestiului. Lucrul aceste mi-a adus aminte de evenimentul similar din urma cu cativa ani, dar atunci facut de un artist, al carui nume nu il cunosc, care a colorat apa fantinlor arteziene din capitala in diverse culori (rosu, albastru, verde si galben). Acum am vazut doar doua fantini pe traseul meu, dar cu apa colorata doar in rosu. Cand am ajuns acasa si am descarcat pozele de pe telefon am remarcat in una dintre poze si o mica pancarda langa fantana, pe care scria “Ziua Internationala a Hemofiliei”. Asa am aflat din mai multe parti ca aceasta a fost metoda noastra de “marcare” a acestei zile. Poza pe care am facut-o la fanta de la Universitate am “urcat-o” si pe profilul meu Facebook.


    Se pare ca aceasta poza m-a facut astfel sa ajung prieten cu niste persoane, reprezentante ale grupului Teatru Masca, cu care am si comentat de altfel poza destul de mult. Chiar am fost incantat de numarul de persoane care au apreciata respectiva poza, iar lucrul acesta chiar m-a determinat sa-mi achizitionez chiar un aparat foto digital,  pentru a nu mai avea la dispozitie doar telefoanul. :) Asa ca astazi, dupa program, voi vizita fantinile arteziene de prin Bucuresti pentru capta cu aparatul un set de mai multe poze cu aceste opere de arta, caci altfel nu pot numi modul de manifestare a “Zilei Inernationale a Hemofiliei”.

    P.S. Am mentionat pe profilul  Facebook, la poza de mai sus, si faptul ca nu stiu exact prea multe despre acest eveniment, iar reprezentantul Teatrului Masca mi-a pstat un link pe profil, la poza fantanii, cu un articol din PRESAONLINE.COM care spune totul, sau aproape totul, despre acest eveniment. Din respectivul articol am aflat ca “Evenimentul va include un mars al bolnavilor de hemofilie, care va incepe de la un hotel de langa Palatul Telefoanelor si va continua pana la fantana de la Universitate. Alaturi de bolnavi vor fi prezente vedete ca Liana Stanciu, Monica Davidescu si Gina Pistol.”Vinerea Rosie” este un eveniment in care medicii specialisti si pacientii se vor reuni pentru a atrage atentia asupra problemelor pacientilor cu hemofilie. Initiativa este sustinuta de catre Novo Nordisk, lider mondial in tratamentul hemofiliei”