Doar un turn ratacit printre case

Expandmenu Shrunk


  • Tag Archives sufletul cantareste
  • Conexiuni nervoase” de 21 de grame?(!)

    O teorie interesantă am descoperit-o curând, când s-a încercat contraargumentarea a ceea ce CUNOŞTEAM fără să fi citit în cărţi, ci o SIMŢEAM pur şi simplu ca fiind foarte ADEVARATĂ (şi o cred in continuare asa).

    0angel_2

    Teoria mea, referitoare la EXISTENŢA SUFLETULUI, a fost contrazisă de o persoană (ce nu vrea sa creada in suflet pentru ca ….. NU SE POATE VEDEA :) ) foarte deşteaptă de altfel şi care a încercat să găsească o explicaţie ştiinţifică la ce anume numim noi ca simţiri şi catalogăm ca fiind “trăirile” sufleteşti (gen: durere, iubire, dragoste, tristeţe, etc.). Contraargumentul a aparut în momentul în care am fost acuzat că am spus ceva ce a durât, iar eu bineînţeles că am întrebat ce ar putea să doară, dacă nu avem suflet!? Explicaţia a venit relativ rapid şi a fost foarte ciudată ….. cel puţin pentru mine! Ea consta in faptul că ar fi vorba despre DOAR nişte “CONEXIUNI NERVOASE” care creează acele manifestări (FIZICE) ale trupului, numite de noi SENZAŢII şi SENTIMENTE!

    Recunosc ca am fost puţin bulversat de aceasta explicaţie, dar la puţină vreme după aceea, am aflat de un experiment din 1907 pus în practică chiar de un doctor american de origine scotiana, pe numele sau Duncan MacDougall, director al spitalului Stephen Henry Gale din Haverhill care a cantarit cu probabilitate stiintifica corpurile unor muribunzi. Indiferent de sexul, greutatea sau varsta subiectilor, in urma  decesului, diferenta de greutate intre ceea ce era inainte de deces si ceea ce devenise dupa a fost aceeasi, si anume de 21 de grame.

    Cu toate că experimentele sînt vechi de mai mult de un secol, iar concluziile lui MacDougall nu sînt luate în serios de comunitatea medicală actuală, nimeni nu a putut combate pînă acum aceste rezultate şi nici nu s-a putut explica unde dispar cele douăzeci şi unu de grame.

    POVESTEA CELOR 21 DE GRAME

    suflet

    MacDougall nu era genul de doctor care să inventeze teorii sau care să lase convingerile religioase să-i întunece judecata. Era un scoţian scund, cu ochelari cu lentile groase. Se mutase în Haverhill la vîrsta de 28 de ani. A absolvit medicina la Universitatea Boston şi a ajuns rapid directorul spitalului Stephen Henry Gale din Haverhill. Conform unor declaraţii pe care le-a dat reporterilor de la „American Medicine“, în 1907, MacDougall a decis să efectueze nişte experimente, deoarece a fost intrigat de predicatorii şi preoţii care afirmau că sufletul unei persoane nu moare odată cu trupul, ci trece mai departe, continuă să existe. Dacă este adevărat, MacDougall s-a gîndit că sufletul ar trebui să fie o entitate care ocupă un anumit spaţiu. Şi-a dat seama că, dacă ar putea măsura greutatea acestei entităţi în momentul în care părăseşte trupul, ar aduce dovezi definitive că sufletul există.

    Chiar şi la începutul secolului XX, cercetările lui MacDougall erau extrem de controversate. Doctorul era criticat mai ales de preoţi, care vedeau sufletul ca pe ceva intangibil şi nu ca pe un lucru pe care-l poţi măsura ştiinţific. Cu toată opoziţia comunităţii, doctorul şi-a continuat experimentele în spitalul în care lucra. A cîntărit şase bolnavi aflaţi pe patul de moarte, exact în momentul decesului. A constatat că toţi pierdeau în clipa morţii aproximativ 21 de grame din greutatea corporală. Într-unul din cazuri, imediat după constatarea decesului, pacientul a devenit mai uşor cu 21 de grame, peste un sfert de oră şi-a revenit în greutate, ca peste alte cîteva minute să piardă din nou cele 21 de grame, definitiv. A închis datele obţinute în urma experimentelor într-un seif, timp de şase ani. Voia să fie sigur de rezultate înainte să le facă publice.

    MacDougall a ştiut perfect cum să efectueze măsurătorile. În jurul anului 1900, a aşezat un pat de spital pe un cîntar. A cerut pacienţilor aflaţi în stagiu terminal permisiunea de a participa la experiment. I-a ales pe cei bolnavi de tuberculoză, pentru că aceştia nu se agită în momentul morţii, făcînd posibilă o cîntărire extrem de precisă. În literatura medicală, MacDougall l-a descris pe primul său pacient drept un om „cu un temperament american tipic“. Cînd momentul morţii s-a apropiat, MacDougall, ajutat de alţi patru doctori, l-au aşezat pe patul de pe cîntar. După trei ore şi 40 de minute, cîntarul, extrem de fin, a înregistrat o cădere sesizabilă. Omul murise. Doctorii cinci au făcut calcule independente cu privire la greutatea pierdută din cauza umezelii din respiraţie, transpiraţiei, mişcărilor involuntare, evacuării de urină şi chiar a aerului expirat din plămîni. Au constatat cu toţii că bărbatul a pierdut din greutatea corporală 21 de grame, care nu puteau fi atribuite nici uneia dintre aceste cauze.

    Curiozitatea cu privire la moarte şi suflet l-a însoţit pînă în ultimele momente din viaţă. Duncan MacDougall a murit în 1920, la vîrsta de 54 de ani, in urma unui cancer la ficat.

    „Dacă această stranie pierdere în greutate nu se datorează sufletului, care ne părăseşte, rămîne ca altcineva să ofere o explicaţie mai bună cu privire la acest mister“, a declarat doctorul ziarului Boston Sunday Post, în 1907. Pînă astăzi, nimeni nu a putut explica ştiinţific dispariţia celor 21 de grame.

    Materie necunoscută
    Doctorul Duncan MacDougall afirmă că, dacă există un suflet care există separat de creier şi de trup, atunci acesta trebuie să ocupe un spaţiu fizic şi să aibă greutate, iar această greutate poate fi măsurată. Ştiinţa ne spune că materia care ocupă spaţiu este de trei feluri: solidă, lichidă sau gazoasă. În toate formele, este afectată de forţa gravitaţională. MacDougall crede că sufletul aparţine altei categorii, una pe care noi nu o cunoaştem încă.

    Fotografia sufletului

    Sufletul nu numai că poate fi cîntărit, dar poate fi şi văzut. Sînt numeroase relatările despre imagini ale celor aflaţi în pragul morţii. Acestea sînt văzute mai ales de rudele muribundului, care nu se află în preajma acestuia, ci chiar la distanţe de mii de kilometri. Răposaţii „se arată“ celor vii sub formă de spectre care au fost deseori surprinse de camerele video fără a primi o explicaţie plauzibilă. Thelma Moss, profesor de psihologie la Universitatea Los Angeles din California (U.C.L.A.), scria în 1979 că aura fiinţelor vii, surprinsă de aparatul de fotografiat şi despre care se ştie că e o reflectare a biocîmpului, ar fi „o fotografie a sufletului“.

    Cred ca ar fi un subiect foarte bun de lincenta pentru un student de la medicina, ca doar “medicii sunt cei mai destepti oameni din lume!”, deci BAFTA la licenta! :)

    ARTICOL inspirat din MONITORULEXPRES.RO. Recomand pentru acest subiect folosirea motoarelor de cautare, dar si vizionarea filmului “21 GRAMS”!